Istoricul localităţii

Bogate în păduri şi păşuni alpine, având lunci şi terase fertile, coline favorabile agriculturii şi creşterii vitelor, aceste meleaguri au fost locuite din timpuri străvechi, localitatea existând mult înaintea primei atestări şi continuând alte aşezâri mai vechi aparţinatoare dacilor liberi. Dacă lipsesc documentele scrise, realitatea vieţii de aici dovedeşte vechimea pe aceste locuri cu argumente de ordin arheologic, etnografic şi lingvistic.

 

Pe baza cercetărilor arheologice, istoria localităţii este reconstituită începând din perioada comunei primitive. Bogăţia de resurse metalifere existenţa în localitate a permis dezvoltarea unei metalurgii ale cărei începuturi coincid cu epoca bronzului târziu. Mărturii ale acestei culturi materiale, ale acestei civilizaţii, au fost înregistrate în urma unor descoperiri concretizate în diferite obiecte de bronz din mai multe localităţi ale Maramureşului, printre care şi Dragomireştiul. Depozitul de bronz de la Dragomireşti, păstrat în colecţia lui E.Andrassy din Valea lui Mihai a ajuns în anul 1950, la Muzeul Naţional din Budapesta.

 

În ceea ce priveşte localizarea şi individualizarea pe teren a acestei aşezări, izvoarele scrise şi anchetele de pe teren, confirmă că pe locul comunei Dragomireşti, atestată documentar abia în anul 1405, au existat într-adevăr două aşezări, două nuclee foarte vechi, cuprinse în Cnezatul de Vale al Bogdăneştilor, în partea ce i-a revenit lui Bogdan după împărţirea cu fratele său Iuga.

 

Pe aceste meleaguri, dacii au constituit o lume fortificată de-a lungul graniţei, a cărei amintire o păstrează dealurile "Grâul Vărului", "Turnul", "Cetaţeaua" şi "La Straja". Aceste dealuri aveau menirea de a-i apăra pe localnici împotriva popoarelor migratoare care au trecut pe aici.

 

La sfârsitul sec.al XIV-lea odată cu moartea lui Balc(1403), Voievodatul Maramureşului dispare, fiind înlocuit cu comitatul condus de un rege străin, iar cnezatele Ţării Maramureşului sunt împărţite în patru ieraşe, Dragomireştiul intrând în ieraşul de sus ce cuprindea Valea Izei şi Valea Vişeului.


Mai târziu, Dragomireştiul, la fel ca şi alte sate a fost condus de pretori, care erau aleşi din populaţia nobilă. Aceştia conduceau satul ajutat de sfatul bătrânilor, care judecau pricinile mărunte dintre săteni, stabilind rânduiala stăpânirii bunurilor comune (păşuni şi păduri folosite în devălmăşie, cum ne-o dovedeşte şi existenţa până târziu a Composesoratului = posesori comuni din Dragomireşti şi Cuhea a terenurilor neagricole situate pe Izvor, care în anul 1923, prin Legea Agrară din Transilvania, Banat şi Maramureş a fost expropriat, constituindu-se pădurile comunale).

 

Ca oameni liberi şi stăpâni pe moşiile lor, localnicii au considerat nedreptate existenţa iobăgiei, ceea ce a dus la participarea unora dintre ei la luptele iobagilor, atât în timpul lui Gheorghe Doja, cât şi a lui Francisc Rakoczy al II-lea.


Stăpâni pe pământurile şi bunurile lor nu acceptau asuprirea. Astfel în atitudinea şi în ţinuta lor s-au dezvoltat o serie de însuşiri proprii oamenilor liberi ca: o infăţişare mândră şi impunătoare, curajul impus de necesităţi: de a se apăra pe ei şi bunurile lor, iar frecvenţa la războaie le-a imprimat caracterul de oameni demni şi neslugarnici, de unde şi porecla colectivă dată ″mireştenilor″, de cocoşi.

 

Răscoala iobagilor din anul 1703 din părţile de sus ale Tisei a intensificat luptele sociale pentru drepturi şi libertăţi. Astfel, 111 ″mireşteni″, haiduci de-ai lui Pintea, sprijină de asemenea luptele din timpul Răscoalei lui Francisc Rakoczy al II-lea. În urma înfrângerii, Dragomireştiul, la fel ca tot Maramureşul şi restul Transilvaniei, cade sub stăpânire habsburgică.


În anul 1717, tătarii au ars totul în calea lor, aducând localităţii numeroase pierderi omeneşti şi distrugeri materiale. Atunci a ars şi biserica, pe locul căreia s-a construit una nouă ce azi se găseşte la Muzeul Satului din Bucureşti.


Anul 1848 a găsit la Dragomireşti o populaţie pregătită a se ridica la luptă pentru emanciparea naţională, sociala şi politică.

În 1870 are loc reorganizarea administrativă, cele patru plase se transformă în zece plase administrative, Dragomireştiul fiind reşedinta Plasei Iza.

 

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, în Dragomireşti începe să pătrundă capitalismul străin în exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului. Fabrica de Ferestrău "Izvorul" aşezată în ″Gura Văii Ursoii″, la 15 km de centrul comunei este cumpărată la data de 20 martie 1917 de preotul greco-catolic Emil Bran, în asociere cu câţiva localnici şi 6 evrei.

 

Sub conducerea lui Emil Bran, iau fiinţă mai multe cooperative ca: "Ţibleşul" creată pentru exploatarea pădurilor, "Asociaţia Drănicerilor" creată pentru exploatarea şi prelucrarea materialului lemnos, "Unirea" , care avea ca scop să pună în circulaţie două autobuze (unul Ford şi unul Fiat) pentru transport de persoane. Dezvoltarea economiei capitaliste a atras dupa sine şi înfiinţarea unor instituţii bancare ca: Banca Populară "Creştinul" (1912) şi Cooperativa de Aprovizionare "Romanul" (1923).


Intelectualitatea progresistă îşi intensifică activitatea în direcţia dezvoltării conştiinţei naţionale a maselor. Ea a trecut la organizarea "ASTREI", la 20 august 1911, având ca preşedinte pe Emil Bran, unul din cei mai destoinici organizatori şi neobosiţi luptători pentru cauza naţională.

 

Prin cursuri sistematice şi prelegeri, ţinând un fel de şcoală cu poporul din toate comunele prin domnii preoţi şi prin membrii comitetului, conducătorii acestui organism îşi propun la finele anului 1912:

  • I.Pe teren social să mijlocească înfiinţarea reuniunilor de înmormântare, de caritate, a corurilor, a bibliotecilor poporale etc.;
  • II.Pe teren economic industrial: înfiinţarea de reuniuni de consum, de credit, să ajute procurarea diferitelor maşini economice, asigurarea vitelor, lucrarea raţională a pământului, îmbrăţişarea meseriilor, să înfiinţeze două magazii de bucate şi cooperative;
  • III. Pe teren literar : culegerea poeziilor populare, răspândirea cărţilor de literatură;
  • IV. Pe teren cultural: ridicarea şcolilor, cursuri pentru analfabeţi, săli de citire, formarea bibliotecilor şi agenturilor.

 

Aceste obiective s-au realizat prin susţinerea unor manifestări cultural-educative ca: prelegeri populare, cursuri cu analfabeţii, şezători literare şi împărţirea de cărţi, toate contribuind la ridicarea nivelului de cunostinţe de ordin practic ale ţăranilor, la emanciparea economică, la întărirea ideii de unitate şi solidaritate naţională. Cu toate greutăţile întâmpinate, despartamantul Vişeu-Iza al Astrei a desfăşurat la Dragomireşti o activitate intensă pe parcursul a 3 ani până la izbucnirea primului război mondial (20 august 1911-14 iunie 1914), când se împarte în secţia IZA-ale cărei şedinţe se vor ţine în continuare la Dragomireşti - şi secţia Vişeu cu şedinţe la Vişeu de Sus. Respectând jertfele pe care poporul le-a depus "pe altarul sfânt al patriei", Emil Bran declară ziua de 6 iulie, ziua eroilor, când şi azi în casele mireştenilor se fac slujbe pentru aceştia.


La 27 noiembrie 1918, o delegaţie din Dragomireşti participă la adunarea electorală a cercului Vişeu-Iza de la Vişeu de Jos, pentru alegerea celor 5 delegaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. În vederea votării se aleg 2 bărbaţi de încredere unul dintre aceştia fiind Emil Bran. Printre cei 5 delegaţi votati este şi Alexiu Dragomir din Dragomireşti.


La 14 iulie 1919, se reia activitatea Secţiei Iza a Astrei în Dragomireşti. În anul 1920, Emil Bran este ales senator în Maramureş.

 

La mijlocul sec.XX, se remarcă la Dragomireşti o puternică rezistenţă anticomunistă, formându-se un grup din 38 de persoane, avându-l în frunte pe plugarul Ion Ilban. În anul 1949 grupul a fost descoperit de organele de securitate. Cum grupul nu a putut fi anihilat, pentru a se răzbuna, organele de represiune au tăbărât asupra comunei Dragomireşti arestând peste 150 de persoane din familiile şi rudele plugarilor. Cei mai mulţi dintre fugari au fost condamnaţi la ani mulţi şi grei de închisoare.

 

Evenimentele din Decembrie 1989 (prevestite oarecum şi aici cu doi ani în urma, de o acţiune a unor tineri, care i-au făcut o înmormântare simbolica lui Ceauşescu) au adus schimbări substanţiale în viaţa localităţii: în ianuarie 1990 ţăranii au desfiinţat C.A.P.-ul, reluându-şi pământul; un mare număr din angajaţi, prin pensionare sau şomaj au revenit la gospodăriile lor; s-a reorganizat reţeaua comercială şi meşteşugărească pe alte criterii; au revenit instituţiile judecătoreşti şi financiare (existente aici în perioada interbelică), Dragomireştiul ajungând din nou un centru juridic, administrativ şi de sănătate al Văii Izei.

Înapoi